Despre Patrie
Patria este ţara, cu tot ce este în ea. Este poporul, este norodul, armata, poliţia, justiţia, pătura mijlocie, şcoala, casa, oraşul, munţii, văile, câmpiile, podişurile, râurile, cărţile, caietele, catalogul, notele, vântul, ploaia, seceta, inundaţia, cutremurul şi sistemul ticăloşit, că fără asta nu se poate nicăieri.
Patria este oraşul unde m-am născut, blocul unde stau, uşa care scârţâie, acoperişul care curge, robinetul care pică, kilowattul, gigacaloria, metrul cub, kilometrul patrat, capul de locuitor, buletinul meteo, primarul Vanghelie, preşedintele Băsescu, doamna Udrea si primarul Mazăre de la Constanta.
Patria este tot ce vezi cu ochii. Este delta Dunării, este flota care nu mai este, , pasajul Basarab care se face, autostrada suspendata, care nu se face, este cartierul Pantelimon, calea Victoriei, troleibuzul 85, linia de centură, gara, aeroportul, oborul, parcul Izvor unde a cantat Madonna si au privit-o toti primarii de sectoare.
Patria este mâncarea de ciuperci, carnea de mici, camera de reanimare, expertiza medico-leagă, gripa, epidemia, salmonella, aparitia dlui Geoana, amintirea dlui Tăriceanu, soclul lui Lenin, stafia lui Stalin, jurnalul TV, printul Radu Duda, guvernul, taxa pe valoarea adăogată, impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul forfetar, impozitul pe salariu, impozitul pe casă, pe teren, pe maşină, pe ce mişcă, pe ce nu mişcă, pe ce primeşti, pe ce plăteşti, pe ce n-ai plătit, plus braga, şpaga, muştele, ţânţarii, gândacii, furnicile şi, în ultimul timp, puricii.
Patria înseamnă preşedintele nostru, aflat cu mâinile pe ghidonul ţării, înseamnă premierul, instalat cu picioarele pe pedalele naţiunii, inseamna dna Udrea, dl. Hrebenciuc, dl. Iliescu,dl. Antonescu, dna Sulfina, dna Despina inseamna toti cati au pus mâna pe cate un ciolan, afară de domnul Văcăroiu câruia i se aplică proverbul care spune că la barza chioară îi face Dumnnezeu cuib.
Nu i-am mai pus la socoteala pe colegii mei, prietenii lor, gaşca, grupa, clasa, mama, tata, diriga, proful, Traian, Decebal, Dragoş Vodă, Negru Vodă şi mulţi alţii.
Nici pe mine nu m-am pus. Nu că n-aş fi şI eu bucăţică din patria mea, dar persoanele de faţă sunt totdeauna excluse, fiind, ca soţia caesarului, în afara de orice bănuieli.
************
luni, 7 septembrie 2009
marți, 25 august 2009
TOAMNA SE NUMĂRĂ PENSIONARII
Istoria patriei a ajuns la acel moment de răscruce, când parlamentarii se întorc din vacanţă, rândunelele se duc, se scutur frunzele de nuc, se-aşează bruma peste vii, creşte intreţinerea la bloc, fondurile pentru medicamente s-au evaporat, spitalele nu mai au nici măcar vată, şi iată că, în acest moment de maximă criză, ţara arde iar guvernul se piaptănă.
Din lipsă de ochelari, nu se mai observă nici măcar luminiţa de la capătul tunelului, dar se simte, după miros, ţuiculiţa de la capătul alambicului. Deci nu e încă totul pierdut, câtă vreme, la rezerva de valuta a ţării, se mai adaogă şi rezerva de prune a oltenilor.
Guvernatorul bancii nationale a explicat pe înţelesul tuturor că descresterea pozitivă va fi urmată de o creştere negativă, lichidităţile compensează disponibilităţile şi nu trebuie decât răbdare şi tutun, ca să ajungem exact la tandi pe mandi.
In vremuri de criză, tandi pe mandi este sa singura sintagmă pe înţelesul tuturor.
Totuşi după numărul accidentelor de circulaţie datorate alcoolemiei şi după numărul babelor violate în stare de ebrietate, orice investitor străin devine precaut, aflând că România are cele mai eficiente prune din lume şi nici la alambic, nu ne întrece nimeni.
Adunaţi, cu mic, cu mare, în jurul alambicului, nici noi nu observăm că a sosit toamna, că e vremea să numărăm bobocii, să punem gogoşarii şi să privim parlamentarii cum se dau în spectacol ca la uşa corului, tocmai când guvernul ne promite o lege unică a pensiilor.
Legea unică e vestea cea bună. Vestea rea e că, pâna se aplică legea, durează ceva timp, iar vestea şi mai rea e că mulţi pensionari nu dureza nici măcar atâta. Una peste alta, prevăd că până să se aştearnă bruma peste vii, ne pomenim că se aştern pensionarii peste cimitire, iar legea rămâne o simplă metaforă, chiar în momentul când se scutur frunzele de nuc, iar rândunelele se duc.
Pentru a nu lăsa omul neajutorat, guvernul a hotarat majorarea pensiei minime cu 50 lei pe luna. Asta inseamna 600 lei pe an, adica 6000 lei in zece ani. Mai exact 60000 lei intr-o suta de ani, suma suficienta ca sa-ti construiesti un sfert de garsoniera. Pentru o garsoniera intreaga, pensionarul trebuia sa fi inceput constructia pe timpul lui Stefan cel Mare, iar pentru un apartament incapator, corespunzator unei familii numeroase, un gospodar chibzuit trebuia să demareze “prima casa” imediat dupa terminarea razboiului nimicitor dintre Traian si Decebal.
Însuşi premierul, recunoaste ca programul “prima casă” nu este de nasul pensionarilor, dar nici nu are soluţie petru această categorie defavorizată, ceea ce dovedeşte că, la palatul Victoria, funcţionarii ori nu cunosc secretul lui Polichinelle, ori,de multi ce sunt, profită de toamnă ca să numere bobocii în timpul serviciului, să priveasca la rândunele cum duc, cum se aşează bruma peste vii şi cum se scutur frunzele de nuc.
Ca urmare, nu s-a pus problema să aiba dreptul şi pensionarii la prima casa. Ei au dreptul numai la ultima casa.
Acolo, cel puţin, nu se plange nimeni ca se lasa bruma peste vii, intrucat sunt toţi morti.
August 2009
Din lipsă de ochelari, nu se mai observă nici măcar luminiţa de la capătul tunelului, dar se simte, după miros, ţuiculiţa de la capătul alambicului. Deci nu e încă totul pierdut, câtă vreme, la rezerva de valuta a ţării, se mai adaogă şi rezerva de prune a oltenilor.
Guvernatorul bancii nationale a explicat pe înţelesul tuturor că descresterea pozitivă va fi urmată de o creştere negativă, lichidităţile compensează disponibilităţile şi nu trebuie decât răbdare şi tutun, ca să ajungem exact la tandi pe mandi.
In vremuri de criză, tandi pe mandi este sa singura sintagmă pe înţelesul tuturor.
Totuşi după numărul accidentelor de circulaţie datorate alcoolemiei şi după numărul babelor violate în stare de ebrietate, orice investitor străin devine precaut, aflând că România are cele mai eficiente prune din lume şi nici la alambic, nu ne întrece nimeni.
Adunaţi, cu mic, cu mare, în jurul alambicului, nici noi nu observăm că a sosit toamna, că e vremea să numărăm bobocii, să punem gogoşarii şi să privim parlamentarii cum se dau în spectacol ca la uşa corului, tocmai când guvernul ne promite o lege unică a pensiilor.
Legea unică e vestea cea bună. Vestea rea e că, pâna se aplică legea, durează ceva timp, iar vestea şi mai rea e că mulţi pensionari nu dureza nici măcar atâta. Una peste alta, prevăd că până să se aştearnă bruma peste vii, ne pomenim că se aştern pensionarii peste cimitire, iar legea rămâne o simplă metaforă, chiar în momentul când se scutur frunzele de nuc, iar rândunelele se duc.
Pentru a nu lăsa omul neajutorat, guvernul a hotarat majorarea pensiei minime cu 50 lei pe luna. Asta inseamna 600 lei pe an, adica 6000 lei in zece ani. Mai exact 60000 lei intr-o suta de ani, suma suficienta ca sa-ti construiesti un sfert de garsoniera. Pentru o garsoniera intreaga, pensionarul trebuia sa fi inceput constructia pe timpul lui Stefan cel Mare, iar pentru un apartament incapator, corespunzator unei familii numeroase, un gospodar chibzuit trebuia să demareze “prima casa” imediat dupa terminarea razboiului nimicitor dintre Traian si Decebal.
Însuşi premierul, recunoaste ca programul “prima casă” nu este de nasul pensionarilor, dar nici nu are soluţie petru această categorie defavorizată, ceea ce dovedeşte că, la palatul Victoria, funcţionarii ori nu cunosc secretul lui Polichinelle, ori,de multi ce sunt, profită de toamnă ca să numere bobocii în timpul serviciului, să priveasca la rândunele cum duc, cum se aşează bruma peste vii şi cum se scutur frunzele de nuc.
Ca urmare, nu s-a pus problema să aiba dreptul şi pensionarii la prima casa. Ei au dreptul numai la ultima casa.
Acolo, cel puţin, nu se plange nimeni ca se lasa bruma peste vii, intrucat sunt toţi morti.
August 2009
duminică, 9 august 2009
C R I Z A
În nici o zi nu te ustură criza, aşa cum te ustură în week end.
Sîmbăta e ziua mea festivă de târguieli.
De dimineaţă, fac lista cu ce-mi lipseşte. Dacă deschid frigiderul, văd că lipseşte totul. În cămară, la fel. De aceea, soţia nu se ia după cămară, sau frigider. Se ia direct după tigaie. Tigaia îţi sugerează poziţia unu de pe listă: “cotlete”. Sacoşa sugerează poziţia doi: “cartofi”. Acum, ghiaţa s-a spart, lupta cu criza a început, intrăm în linie dreptă. Mixerul ne sugerează poziţia trei: “ouă”. Soţia deschide dulapul şi priveşte lung. Fiecare farfurie sugerează criza. Scriu “peşte” şi adaog “icre”. Soţia se uită la poşetă, ştiu ce-i sugerează şi scriu „ruj”. Mai scriu la repezeală: “obertail, fasole, ştevie, praz”, iar soţia, tot la repezeală: “struguri, mere, pere”. Eu adaug “leuştean, pastramă”, ea adaugă “telemea, măsline”, eu mai pun “vodcă” şi închid lista, pentru că s-a făcut târziu. Soţia face adunarea, scoate de pe listă “vodcă, rasol, icre”, eu scot „ruj”, ea scoate „obertail”, eu pun “becuri”, ea scoate “cotlete”, eu pun “margarină”, ea adaogă “salată”, eu “săpun”, ea “gem” şi închid, iarăşi, lista.
Refacem adunarea, ştergem “mazăre”. “peşte”, “căpşuni” şi punem, în loc, “ştevie”. Soţia mai adună o dată, şterge un sfert din ce a mai rămas, dar adaug ce am omis şi, ca urmare, mai ştergem câte ceva din ce n-am omis. Acuma, parcă e mai bine. Ne culcăm frânţi, înainte de a lua cu asalt supermarketul. Când ne revenim din oboseală, constat că am pierdut lista şi mă duc cu mâna goală. Cumpăr, după memorie, ce cumpără şi alţii pe timp de criză: arpacaş, pufueţi, parizer şi un burete de baie. Buretele îl tai în două, ca să avem fiecare câte unul. Pun totul în cămară şi scot de la priză frigiderul, pentru că nu sunt eu Gigi Becali, ca să consum curent pe timp de criză. In principiu, avem ce ne trebuie, până sâmbătă, când e ziua festivă de târguieli. Abia aştept să fac altă listă.
***********************
Sîmbăta e ziua mea festivă de târguieli.
De dimineaţă, fac lista cu ce-mi lipseşte. Dacă deschid frigiderul, văd că lipseşte totul. În cămară, la fel. De aceea, soţia nu se ia după cămară, sau frigider. Se ia direct după tigaie. Tigaia îţi sugerează poziţia unu de pe listă: “cotlete”. Sacoşa sugerează poziţia doi: “cartofi”. Acum, ghiaţa s-a spart, lupta cu criza a început, intrăm în linie dreptă. Mixerul ne sugerează poziţia trei: “ouă”. Soţia deschide dulapul şi priveşte lung. Fiecare farfurie sugerează criza. Scriu “peşte” şi adaog “icre”. Soţia se uită la poşetă, ştiu ce-i sugerează şi scriu „ruj”. Mai scriu la repezeală: “obertail, fasole, ştevie, praz”, iar soţia, tot la repezeală: “struguri, mere, pere”. Eu adaug “leuştean, pastramă”, ea adaugă “telemea, măsline”, eu mai pun “vodcă” şi închid lista, pentru că s-a făcut târziu. Soţia face adunarea, scoate de pe listă “vodcă, rasol, icre”, eu scot „ruj”, ea scoate „obertail”, eu pun “becuri”, ea scoate “cotlete”, eu pun “margarină”, ea adaogă “salată”, eu “săpun”, ea “gem” şi închid, iarăşi, lista.
Refacem adunarea, ştergem “mazăre”. “peşte”, “căpşuni” şi punem, în loc, “ştevie”. Soţia mai adună o dată, şterge un sfert din ce a mai rămas, dar adaug ce am omis şi, ca urmare, mai ştergem câte ceva din ce n-am omis. Acuma, parcă e mai bine. Ne culcăm frânţi, înainte de a lua cu asalt supermarketul. Când ne revenim din oboseală, constat că am pierdut lista şi mă duc cu mâna goală. Cumpăr, după memorie, ce cumpără şi alţii pe timp de criză: arpacaş, pufueţi, parizer şi un burete de baie. Buretele îl tai în două, ca să avem fiecare câte unul. Pun totul în cămară şi scot de la priză frigiderul, pentru că nu sunt eu Gigi Becali, ca să consum curent pe timp de criză. In principiu, avem ce ne trebuie, până sâmbătă, când e ziua festivă de târguieli. Abia aştept să fac altă listă.
***********************
sâmbătă, 25 aprilie 2009
microeseu
VICTOR PITIGOI
CRAVATA
Cand am fost invitati la o sindrofie, mi-am luat cravata cea noua. Sotia s-a opus.
„Ai s-o patezi!”.
„N-am s-o patez!”.
„O patezi cu maioneza si maioneza nu se ia!”.
„Nu mananc maioneza”.
„Icrele lasa si ele urme!”.
„Nu gust icre!”.
„Totul lasa urme!”.
„Vodca nu lasa!”.
„Asta ar mai lipsi, sa ma dau in spectacol, cu tine baut!”.
„Eu baut? Nu ma cunosti!”.
Si plecam.
Ca la un facut, sindrofia incepe cu maioneza. Nu ma atung de ea. Gust vodca, O picatura, prelinsa pe cravata, se evapora imediat. Mai iau un paharel si, ca din greseala, las sa se mai prelinga o picatura. Nici urma. Am trecut testul! Cand sosesc icrele, ma fac ca nici nu le observ si mai iau o vodca. Torn dinadins pe cravata. Unii ma privesc chioras, dar eu le demonstrez ca se evapora si nu lasa urme. Mai iau, deci, o vodca.. Bombez pieptul, ca sa iasa in evidenta cravata, sa vada toti ca ramane curata. Mai ales, sotia. Insa, la urmatoarea vodca, sticla dispare brusc. Cineva, poate din greseala, a mutat-o tocmai la capatul celalalt al mesei.
Intind mana, dar nu ajung. Ori e mana prea scurta, ori e masa prea lunga. Ma intind lung peste masa, feresc bine cravata si simt ca-mi zboara ochelarii. Imi zboara in icre. Cine ma cunoaste, stie: eu, fara ochelari, sunt ca o cartita. Intind mana dupa ei, dar apuc maioneza. O mai intind o data, ferind cravata, bineinteles, apuc ochelarii, insa icrele sunt lunecoase si-i scap din nou. Traiectoria lor se opreste in poala unei doamne. Intind mana spre doamna, poala se fereste si-i scap definitiv pe o traiectorie care se duce sub masa.
Ma strecor dedesubt cat mai discret, bajbai ca prin ceata, apuc o forma rotunda si ies afara cu o sanda in mana. De dama. Ma intorc rapid sa pun sandaua la loc. Nu-i deloc usor. Piciorul, pe care incerc, e deja incaltat. Schimb tactica si iau picioarle la rand. Pipai un pantof, o gheata, o glesna, in sfarsit o talpa goala, catifelata, si un deget dat cu oja. Evrika! Asta e! De sus, se aude un chicot, iar jos talpa incepe sa trepideze. Se gadila. Piciorul se zbate si se smuceste. Smucesc si eu. Talpa trage in sens contrar, eu trag in sens opus si simt cum sunt extras de sub masa de catre poiciorul, caruia nu-i dau drumul. Urmez, pasind in genunchi, cu piciorul strans intr-o mana, cu sandaua in alta, cu coatele pe covor, cu ochii tinta la cravata. Nici nu simt clipa cand sandaua se incalta ca singura. Ochelarii mei sosesc, si ei, ca singuri, adusi de cineva, cu urme de icre pe ei. Ii sterg discret de covor, ca sa nu patez cravata, si ma intorc inobservabil la locul meu, sa mai iau o vodca. Dar sticla nu mai e in odaie. Se vede ca au baut-o toata! Bombez pieptul, ca sa vada sotia cravata nepatata, teafara, buna sa mergem la oricate sindrofii de acum incolo.
Dar, de atunci incoace, observ ca nu ne mai cheama nimeni nicaieri – si sa ma tai, daca inteleg de ce.
*************
CRAVATA
Cand am fost invitati la o sindrofie, mi-am luat cravata cea noua. Sotia s-a opus.
„Ai s-o patezi!”.
„N-am s-o patez!”.
„O patezi cu maioneza si maioneza nu se ia!”.
„Nu mananc maioneza”.
„Icrele lasa si ele urme!”.
„Nu gust icre!”.
„Totul lasa urme!”.
„Vodca nu lasa!”.
„Asta ar mai lipsi, sa ma dau in spectacol, cu tine baut!”.
„Eu baut? Nu ma cunosti!”.
Si plecam.
Ca la un facut, sindrofia incepe cu maioneza. Nu ma atung de ea. Gust vodca, O picatura, prelinsa pe cravata, se evapora imediat. Mai iau un paharel si, ca din greseala, las sa se mai prelinga o picatura. Nici urma. Am trecut testul! Cand sosesc icrele, ma fac ca nici nu le observ si mai iau o vodca. Torn dinadins pe cravata. Unii ma privesc chioras, dar eu le demonstrez ca se evapora si nu lasa urme. Mai iau, deci, o vodca.. Bombez pieptul, ca sa iasa in evidenta cravata, sa vada toti ca ramane curata. Mai ales, sotia. Insa, la urmatoarea vodca, sticla dispare brusc. Cineva, poate din greseala, a mutat-o tocmai la capatul celalalt al mesei.
Intind mana, dar nu ajung. Ori e mana prea scurta, ori e masa prea lunga. Ma intind lung peste masa, feresc bine cravata si simt ca-mi zboara ochelarii. Imi zboara in icre. Cine ma cunoaste, stie: eu, fara ochelari, sunt ca o cartita. Intind mana dupa ei, dar apuc maioneza. O mai intind o data, ferind cravata, bineinteles, apuc ochelarii, insa icrele sunt lunecoase si-i scap din nou. Traiectoria lor se opreste in poala unei doamne. Intind mana spre doamna, poala se fereste si-i scap definitiv pe o traiectorie care se duce sub masa.
Ma strecor dedesubt cat mai discret, bajbai ca prin ceata, apuc o forma rotunda si ies afara cu o sanda in mana. De dama. Ma intorc rapid sa pun sandaua la loc. Nu-i deloc usor. Piciorul, pe care incerc, e deja incaltat. Schimb tactica si iau picioarle la rand. Pipai un pantof, o gheata, o glesna, in sfarsit o talpa goala, catifelata, si un deget dat cu oja. Evrika! Asta e! De sus, se aude un chicot, iar jos talpa incepe sa trepideze. Se gadila. Piciorul se zbate si se smuceste. Smucesc si eu. Talpa trage in sens contrar, eu trag in sens opus si simt cum sunt extras de sub masa de catre poiciorul, caruia nu-i dau drumul. Urmez, pasind in genunchi, cu piciorul strans intr-o mana, cu sandaua in alta, cu coatele pe covor, cu ochii tinta la cravata. Nici nu simt clipa cand sandaua se incalta ca singura. Ochelarii mei sosesc, si ei, ca singuri, adusi de cineva, cu urme de icre pe ei. Ii sterg discret de covor, ca sa nu patez cravata, si ma intorc inobservabil la locul meu, sa mai iau o vodca. Dar sticla nu mai e in odaie. Se vede ca au baut-o toata! Bombez pieptul, ca sa vada sotia cravata nepatata, teafara, buna sa mergem la oricate sindrofii de acum incolo.
Dar, de atunci incoace, observ ca nu ne mai cheama nimeni nicaieri – si sa ma tai, daca inteleg de ce.
*************
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)