TOAMNA SE NUMĂRĂ PENSIONARII

Istoria patriei a ajuns la acel moment de răscruce, când parlamentarii se întorc din vacanţă, rândunelele se duc, se scutur frunzele de nuc, se-aşează bruma peste vii, creşte intreţinerea la bloc, fondurile pentru medicamente s-au evaporat, spitalele nu mai au nici măcar vată, şi iată că, în acest moment de maximă criză, ţara arde iar guvernul se piaptănă.
Din lipsă de ochelari, nu se mai observă nici măcar luminiţa de la capătul tunelului, dar se simte, după miros, ţuiculiţa de la capătul alambicului. Deci nu e încă totul pierdut, câtă vreme, la rezerva de valuta a ţării, se mai adaogă şi rezerva de prune a oltenilor.
Guvernatorul bancii nationale a explicat pe înţelesul tuturor că descresterea pozitivă va fi urmată de o creştere negativă, lichidităţile compensează disponibilităţile şi nu trebuie decât răbdare şi tutun, ca să ajungem exact la tandi pe mandi.
In vremuri de criză, tandi pe mandi este sa singura sintagmă pe înţelesul tuturor.
Totuşi după numărul accidentelor de circulaţie datorate alcoolemiei şi după numărul babelor violate în stare de ebrietate, orice investitor străin devine precaut, aflând că România are cele mai eficiente prune din lume şi nici la alambic, nu ne întrece nimeni.
Adunaţi, cu mic, cu mare, în jurul alambicului, nici noi nu observăm că a sosit toamna, că e vremea să numărăm bobocii, să punem gogoşarii şi să privim parlamentarii cum se dau în spectacol ca la uşa corului, tocmai când guvernul ne promite o lege unică a pensiilor.
Legea unică e vestea cea bună. Vestea rea e că, pâna se aplică legea, durează ceva timp, iar vestea şi mai rea e că mulţi pensionari nu dureza nici măcar atâta. Una peste alta, prevăd că până să se aştearnă bruma peste vii, ne pomenim că se aştern pensionarii peste cimitire, iar legea rămâne o simplă metaforă, chiar în momentul când se scutur frunzele de nuc, iar rândunelele se duc.
Pentru a nu lăsa omul neajutorat, guvernul a hotarat majorarea pensiei minime cu 50 lei pe luna. Asta inseamna 600 lei pe an, adica 6000 lei in zece ani. Mai exact 60000 lei intr-o suta de ani, suma suficienta ca sa-ti construiesti un sfert de garsoniera. Pentru o garsoniera intreaga, pensionarul trebuia sa fi inceput constructia pe timpul lui Stefan cel Mare, iar pentru un apartament incapator, corespunzator unei familii numeroase, un gospodar chibzuit trebuia să demareze “prima casa” imediat dupa terminarea razboiului nimicitor dintre Traian si Decebal.
Însuşi premierul, recunoaste ca programul “prima casă” nu este de nasul pensionarilor, dar nici nu are soluţie petru această categorie defavorizată, ceea ce dovedeşte că, la palatul Victoria, funcţionarii ori nu cunosc secretul lui Polichinelle, ori,de multi ce sunt, profită de toamnă ca să numere bobocii în timpul serviciului, să priveasca la rândunele cum duc, cum se aşează bruma peste vii şi cum se scutur frunzele de nuc.
Ca urmare, nu s-a pus problema să aiba dreptul şi pensionarii la prima casa. Ei au dreptul numai la ultima casa.
Acolo, cel puţin, nu se plange nimeni ca se lasa bruma peste vii, intrucat sunt toţi morti.

August 2009

C R I Z A

În nici o zi nu te ustură criza, aşa cum te ustură în week end.
Sîmbăta e ziua mea festivă de târguieli.
De dimineaţă, fac lista cu ce-mi lipseşte. Dacă deschid frigiderul, văd că lipseşte totul. În cămară, la fel. De aceea, soţia nu se ia după cămară, sau frigider. Se ia direct după tigaie. Tigaia îţi sugerează poziţia unu de pe listă: “cotlete”. Sacoşa sugerează poziţia doi: “cartofi”. Acum, ghiaţa s-a spart, lupta cu criza a început, intrăm în linie dreptă. Mixerul ne sugerează poziţia trei: “ouă”. Soţia deschide dulapul şi priveşte lung. Fiecare farfurie sugerează criza. Scriu “peşte” şi adaog “icre”. Soţia se uită la poşetă, ştiu ce-i sugerează şi scriu „ruj”. Mai scriu la repezeală: “obertail, fasole, ştevie, praz”, iar soţia, tot la repezeală: “struguri, mere, pere”. Eu adaug “leuştean, pastramă”, ea adaugă “telemea, măsline”, eu mai pun “vodcă” şi închid lista, pentru că s-a făcut târziu. Soţia face adunarea, scoate de pe listă “vodcă, rasol, icre”, eu scot „ruj”, ea scoate „obertail”, eu pun “becuri”, ea scoate “cotlete”, eu pun “margarină”, ea adaogă “salată”, eu “săpun”, ea “gem” şi închid, iarăşi, lista.
Refacem adunarea, ştergem “mazăre”. “peşte”, “căpşuni” şi punem, în loc, “ştevie”. Soţia mai adună o dată, şterge un sfert din ce a mai rămas, dar adaug ce am omis şi, ca urmare, mai ştergem câte ceva din ce n-am omis. Acuma, parcă e mai bine. Ne culcăm frânţi, înainte de a lua cu asalt supermarketul. Când ne revenim din oboseală, constat că am pierdut lista şi mă duc cu mâna goală. Cumpăr, după memorie, ce cumpără şi alţii pe timp de criză: arpacaş, pufueţi, parizer şi un burete de baie. Buretele îl tai în două, ca să avem fiecare câte unul. Pun totul în cămară şi scot de la priză frigiderul, pentru că nu sunt eu Gigi Becali, ca să consum curent pe timp de criză. In principiu, avem ce ne trebuie, până sâmbătă, când e ziua festivă de târguieli. Abia aştept să fac altă listă.


***********************