IUBIREA DE BUTELIE

Am apucat vremea de baladă, când butelia era criteriul după care societatea te cântărea, ca să ştie cine eşti şi ce hram porţi. Butelia era dovada că ai trecere acolo, sus, unde se dau aprobările, dar era şi demonstraţia că ştii să te descurci dincoace, jos, unde se dă şpaga, când se ia butelia.
Fără butelie, erai zero. Cu butelie, dimpotrivă, erai în pas cu moda, cu aragazul, cu cafeaua şi nu te codeai să pui de-un nes, când îţi picau musafiri. Musafirii trebuiau să pice, ei erau drumul spre relaţii, spre butelie, aragaz şi cafea, iar cafeaua era drumul înapoi spre musafiri şi spre relaţii, pentru ca cercul să se închidă armonios, demonstrând că, de la Lomonosov încoace, nimic nu se pierde, ba, dimpotrivă, totul se câştigă, dacă există voinţă politică, şi nici şpaga nu lipseşte.
E drept că o butelie nu era decât punctul critic, de la care începe pragul de subzistenţă, dar, de la trei butelii în sus, te puteai socoti clasă de mijloc. Aveai una pentru fiert cafeaua şi două de rezervă. Astăzi, poate, ni se pare cam truli, să ţii butelii de rezervă. Azi nu mai trebuie rezerve, pentru că, ciudat, azi nu mai fură nimeni butelii, deşi meseria de hoţ în domeniu, era cea mai cinstită, sigură şi fără riscuri dintre toate: nici un păgubaş nu se aventura să reclame că i s-a furat. Atâta i-ar fi trebuit păgubaşului, să-l întrebe la miliţie, de unde are butelia. Şi-ar tăia craca de sub picioare să explice cum a scos-o pe relaţii, şi-ar bate cuie în talpă să pronunţe cuvântul şpagă şi, mai ales, şi-ar da foc la valiză, când organele ar constata, la domiciliu că, după ce i s-a furat una, el a mai rămas cu două. Unde e morala proletară?
Singura explicaţie onorabilă la aşa ceva, ca să scapi cu faţa curată şi nici pe alţii să nu-i bagi la apă, era să spui că ai furat-o. Asta se mai trece cu vederea, mai ales dacă ai un motiv major. De exemplu, că îţi măriţi fata. Orice plutonier de miliţie ştia că nici un pretendent serios nu se uită la fată, până nu vede, mai întâi, butelia. Altfel, individul dă de bănuit: dacă se preface că nu-l interesează butelia, înseamnă că e ori beţiv, ori afemeiat, ori bigam. Afemeiat şi beţiv mai merge, dar bigamii au fost totdeauna prost văzuţi. Nimeni nu se face bigam din dragoste. N-am văzut bigam la prima vedere. Bigamii sunt numai din interes. Cu bigamul, intri totdeauna în dandanale. Am auzit de cazul unuia, la care, după câteva bigamii succesive, respectivele au rămas cu patru copii nelegitimi, iar respectivul cu şase butelii din flori. Şi tot mai dădea anunţ la ziar, dornic să-şi refacă viaţa din temelii, cu o soţie iubitoare, sinceră, găspodină şi cu frigider dublu.
Totuşi, deschizând bine ochii, o fată cuminte şi cu butelie putea face o partidă bună. Apuca ori un inginer, ori un secretar de partid, ori un hoţ de butelii. Astăzi, inginerul cam trage mâţa de coadă, îmsă secretarul de partid are imunitate, iar cât priveşte hoţii de butelii, nu trebuie să fii Darwin, ca să observi că din ei se trag astăzi hoţii de maşini. Dar, parcă, numai de maşini? De orice: fier vechi, vapoare, autobuze, bănci, conducte, păduri, vile, prostituate, păşuni, iconostase, cabluri, benzină, pescadoare, irigaţii, grajduri, elicoptere, fabrici, hoteluri, grenade. Păgubiţii se plâng în neştire la poliţie, la ziar, la parchetul anticorupţie, la brigada antidrog, la cea cu criminalitatea, cu contrabanda, cu alba-neagra, cu cei care vând fetele la turci, băieţii la englezi, nevestele la arabi, iar copiii de sex opus la micii intelectuali americani sosiţi în România, ca să filmeze aici tineretul patriei, jucându-se de-a mama şi de-a tata.
Omul sărac şi cinstit citeşte ziarul, priveşte ecranul şi se întreabă ca prostu', de unul singur: unde sunt vremurile de aur, când se furau butelii şi nu se plângea nici dracu'?


Victor Pitigoi